Cat e de ciudat sa vezi o intreaga specie, miliarde de indivizi care experimenteaza si asculta tipare tonale fara sens, ocupati si preocupati mare parte a timpului de ceva ce numesc “muzica”!
Exista cazuri rare de oameni care sunt lipsiti de aparatul neural adecvat pentru aprecierea tonurilor si a melodiilor. Dar muzica are o mare putere asupra imensei majoritati a oamenilor, fie ca o cautam activ si ne consideram deosebit de “muzicali”, fie ca nu. Sensibilitatea la muzica se manifesta de la varsta cea mai frageda, ocupa un loc evident, central, in orice cultura si s-a nascut probabil in acelasi timp cu specia noastra.“Muzicofilia” este o constanta a naturii umane. Poate fi dezvoltata sau modelata de culturile specifice, de conditiile de viata sau de talentele sau slabiciunile pe care le avem, fiecare, ca indivizi, sentimentele pe care ni le trezeste tot ce e viu.
Cantecul pasarilor are utilitati adaptive evidente (in curtare, agresiune,marcarea teritoriului etc.), dar are o structura relativ fixa si e in mare parte intiparit in sistemul nervos al pasarilor (desi cateva specii de pasari cantatoare par sa improvizeze sau sa cante in duet).
Aparitia muzicii la oameni e mai greu de inteles. Darwin insusi isi manifesta deschis uimirea in Originea omului: “Din moment ce nici aprecierea, nici capaciatea de a produce note muzicale nu sunt facultati cat de cat utile omului […], ele trebuie clasate printre cele mai misterioase inzestrari ale lui.” Steven Pinker (si altii) este de parere ca aparitia abilitatilor noastre muzicale este posibila prin utilizarea, recrutarea sau cooperarea sistemelor cerebrale deja dezvoltate in alte scopuri. Ipoteza ar fi in concordanta cu faptul ca muzica nu are un “centru” in creierul uman, ci implica numeroase retele raspandite in tot creierul. Cu toate acestea – indiferent de gradul in care capacitatile muzicale si sensibilitatea la muzica a oamenilor sunt fixate sau un produs secundar al altor capacitati si inclinatii – muzica ramane fundamentala si centrala in orice cultura.
Suntem o specie muzicala in aceeasi masura in care suntem o specie lingvistica. Faptul se manifesta in diverse forme. Cu totii (cu foarte putine exceptii) putem percepe muzica, tonurile, timbrul, intervalele, liniile melodice, armonia si (poate in primul rand) ritmul. Punem laolalta toate acestea si “construim” muzica in minte, activand numeroase zone din creier. Acestei aprecieri structurale a muzicii, in mare parte inconstienta, i se adauga o reactie adesea intensa si profund emotionala. Schopenhauer scria: “muzica nu are cu aceste fenomene decat un raport indirect, caci ea nu exprima niciodata fenomenul, ci esenta intima, interiorul fenomenului, vointa insasi. Ea descrie bucuria insasi, suferinta insasi si toate celelalte sentimente, ca sa spunem asa in mod abstract. Ea ne da esenta lor fara nici un accesoriu si, prin urmare, fara motivele lor. […] Muzica, intr-adevar, nu exprima din viata si din evenimentele sale decat chintesenta.”
Actiunea de a asculta muzica nu e doar auditiva si emotionala, ci si motorie: cum scria Nietzsche, “ascultam muzica prin muschi”. Batem ritmul pe muzica, fara sa vrem, chiar daca n-o ascultam in mod constient, si oglindim prin expresie si postura “povestea” spusa de melodie, gandurile si sentimentele pe care ni le provoaca.
Mare parte din ceea ce se intampla cand percepem muzica se poate intampla si cand o ascultam “in minte”. Reprezentarea muzicii este de obicei remarcabil de fidela nu doar melodiei si atmosferei originalului, ci si tonalitatii si tempoului, chiar si la persoane relativ non-muzicale. Faptul se explica prin tenacitatea extraordinara a memoriei noastre muzicale, care ne permite sa “gravam” in creier mare parte din ceea ce auzim in primii ani pentru tot restul vietii. Sistemele noastre auditive si nervoase sunt, intr-adevar, perfect acordate la muzica.
>>> acest articol este un extras din Prefata cartii "Muzicofilia - Povestiri despre muzica si creier" de Oliver Sacks si este proprietatea autorului si a editurii Humanitas pentru versiunea romaneasca. <<<